- Stiti care este deci problema fotbalului? ma intreaba un taximetrist, pentru a putea sa-mi dea tot el raspunsul care-l macina. - Care e? ii servesc raspunsul - Sa stiti ca nu e un raspuns simplu...
Adevarata problema a fotbalului, stimata duduita, sunt suporterii.. da da.. Nu vedeti si dumneavoastra ce dezastre fac: rup scaune, se iau la bataie, arunca fumigene si tot soiul de obiecte pe teren. Pai iti mai arde sa mergi pe stadion in atare conditii? Abia iti mai arde ca privitor, darmite ca jucator.. Va spun, in curand or sa se joace meciurile cu tribunele goale. Si ce sport o mai fi si ala din care lipsesc suporterii?? Se duce naibii tot farmecul..
Da' nici cu suporterii nu stau lucrurile atat de simplu.. Pai problema lor sunt chiar arbitrii. Ziceti si dumneavoastra, cum sa reactionezi cand arbitrii iti dezavantajeaza echipa? Pai nu iti vine sa urli si sa arunci si sa te manifesti ca toate alea? C-asa e-n firea omului, la nervi mai face si lucruri nesabuite. Pai nu?
Iar in ce priveste arbitrii, continua cetateanul cu si mai multa inversunare, avem atatea probleme din cauza lor numai si numai din cauza echipelor. Antrenorii si jucatorii deopotriva. Daca si-ar vedea de treaba lor, sa dea echipa cat mai multe goluri, nici nu s-ar simti acolo o greseala de arbitraj. Pai sa dea vreo 10 boabe, mai conteaza atunci ca arbitrul nu le da un amarat de gol? Uite, de pilda cum se intampla in baschet, in handbal, in rugby.. Pai acolo se simte daca te neindreptateste la un gol??
Fotbalul e dezlanat, haotic, dezoganizat... Faza si golul, asa ar trebui sa fie. Un corner ar trebui gandit si executat ca o lovitura la biliard. Insa nu. Scorul este de cele mai multe ori doar rezultatul efortului lipsit de calcul.
Vedeti dumneavoastra, adevarata problema a fotbalului este insasi fotbalul. Pai daca nici americanii, care-s destepti si primii in toate, nu se uita la un asemenea sport, va dati seama ce sport ca vai de mama lui e si fotbalul asta? Numai pentru tontzi..
Si sa nu credeti ca vorbesc ca un neprofesionist. Nu! Sunt un fost arbitru. De hockey.
Prietenii mei imaginari se uita in fiecare zi la comics-urile realizate de Jim Davis. Garfield Minus Garfield sunt niste benzi desenate cu Garfield din care Garfield lipseste. Acolo nu il veti gasi decat pe tanarul John Arbuckle. Singur singurel. Pravalit pe o canapea, alunecand. Jucandu-se cu boabe de orez si oftand la sensul adanc al vietii. Nu are succes la tipe. Nici la animale de companie. Si nici la jucarii de plus. Lui nici macar nimicul nu-i iese. De asta e si deprimat. Imaginati-va, isi petrece fiecare zi singur intr-un chenar! Singur singurel. Nici macar comentarii de la privitori nu primeste. Asa cum de exemplu primesc eu, bloggeritza cu succes.
"Observati cum din toate benzile desenate strabate Fiintarea lui John, in fundamentalitatea sa, cea revelata de plictiseala. Si de angoasa de a exista. Un singur desen face mai mult decat 1000 de cuvinte de-ale mele, zau ca da! Asa ca nu mai bine tac acum?" M4rty Haide-n-ger - citat preluat de pe coperta a patra.
"You can give him a pity click anytime! I sure did!! Yaayy!!!" a fost auzita Paris Hilton barfind la o petrecere si apoi cazand.
Prietenii mei sunt cat se poate de reali. Numai ca interactionez cu ei in imaginatia mea. Ce sa fac, daca sunt plecati departe?? Eu stau la taclale cu Cleo adeseori, comentam maruntisurile zilei. Stau singura, pe canapea, facandu-mi unghiile si ma trezesc povestindu-i nu stiu ce intamplare cu un copil care a vrut sa isi dea ursuletul de plus la scoala, dar care a fost respins deoarece era prea mare, mult mai mare decat iepurasii roz de Paste. Si cred ca si Cleo vorbeste cu mine, undeva, in alta parte...
Iar unele jocuri de cuvinte si glume simt mortis nevoia de a i le spune unui domn pe care nu l-am mai vazut de cateva luni bune. Nu ma pot abtine, doara stiu ca le-ar aprecia..
*
Voi v-ati intrebat vreodata ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie?? Filmuletul acesta spune povestea unui prieten imaginar clasic, de serviciile caruia nu mai e nevoie. A devenit pur si simplu redundant!
-Mama, vreau sa imi luceasca si mie dintii asa cum ii lucesc fetei aleia! ii spune entuziast o fetita mamei ei, amandoua stand in autobuz aproape de mine.
Ii zambesc si dintii mei mai sclipesc o data. :). E incantata: Woai mama ce frumos lucesc, vezi? Vezi? Iar mama... mama e putin jenata. Ca nu cumva copilul sa deranjeze un necunoscut, sa lase o impresie gresita, cum ca ar fi prost crescut. In sinceritatea sa.
- Nu-i politicos sa te zgaiesti asa la oameni, ii sopteste. Doara ti-am mai spus asta de atatea ori. Iar replica asta familiara, a mamelor corecte dpdv al manierelor afisate in public de peste tot, ma face sa-i zambesc. Din nou. Lucind. Fetita da sa intinda mana inspre mine, pt a-i arata ce vrea sa spuna, insa mama e vigilenta. O trage pe fetita de mana exact la timp, pana sa ajunga sa arate inspre mine, ceea ce cu totii am fost invatati ca nu-i frumos si ca nu care cumva sa procedam intocmai, aruncandu-i o privire fioros autoritara: - Potoleste-te, iti spun, se aude din nou in soapta.
Dupa cateva statii, regina celor 7 ani de-acasa si copila ei, in liniste, coboara.
*
Ultima oara cand am fost la ortodont mi-a infasurat altfel sarmele in jurul bracketilor - asta-i tot secretul :) Si dap, aduc oarecum a stelute. Intr-o oarecare lumina.
Desi cearcanele mele nu arata asta, am fost in vacanta in ultima saptamana. In Grecia. Unde am intalnit 2 oameni speciali. Pe langa care cel mai probabil as fi trecut fara sa-i bag de seama. Modesti si discreti.
Pe Kostas l-am cunoscut la una din tavernele de pe strazile laturalnice ale Atenei. In Plaka, un cartier lenes si calm, in care cainii nu latra si singura zarva este a cerceilor si a lanturilor care zdrangane cand bate vantul. Stateam la o masa cu mama mea si ascultam fragmentele de conversatie din jur. Ale trecatorilor, ale vanzatorilor de la buticul de vizavi, a chelnerului cu un musteriu de la o masa alaturata, singurul musteriu in afara noastra. Vorbeau despre carti si despre greaca veche.
Cand s-a apropiat de masa noastra pentru a ne aduce felurile de mancare, l-am intrebat daca vorbeste limba greaca. E o limba dificila, diferita de greaca contemporana, am cativa colegi care s-au straduit mult pana sa ajunga sa-l citeasca pe Platon si Aristotel in original. Eu sunt cu analiticii, a fost de ajuns sa invat engleza urmarind desenele animate de pe Cartoon Network.
L-a bucurat intrebarea si a inceput sa ne povesteasca nitel despre carti, despre studiu, despre limbile straine. Greaca veche a invatat-o singur, din carti, dupa orele de munca. De ce? "Pentru ca dupa ce deprinzi limba, magia poate incepe", mi-a explicat el. Am zambit politicos, crezand ca e o figura de stil. Insa luandu-mi cele doua maini mi-a aratat la ce se referea, rostind niste incantatii. Al caror rezultat a fost acela ca bratul meu drept se racise, in timp ce bratul stang devenise cald. La sfarsitul mesei, mi-a spus mie, Filosoafa, ca misterul este Recele. Si cum de apare el, dat fiind ca noi oamenii transmitem caldura.
Joi l-am intalnit pe Aharon Apelfeld. Un scriitor nascut acum multi ani la Cernauti care a spus povestea Holocaustului sau si a pierderilor sale. Un om care la 8 ani si-a vazut mama si bunica impuscate si care de la 9 ani, cand a reusit sa evadeze din lagarul al carui prizonier era, s-a trezit singur pe lume, doar cu un trecut. Un om care de la 9 ani isi construieste prospetimea si candoarea si increderea in oameni. Un batranel marunt si surazator, cu o sapca pusa strengareste pe cap, care crede in oameni si in surprinzatoarele gesturi de gentilete si omenie.
Imi e putin rusine sa vorbesc despre ei in aceste putine randuri. Despre seninatatea si lumina lor. O fac insa ca un cadou. Pt cei care nu mai vad frumosul din oameni, care pornesc intr-o relatie lipsiti de incredere in celalalt, pt cei care judeca si dau verdicte cu usurinta, care se considera grozavi, crezand in absolutul adevarului lor. Autosuficientilor. Mistocarilor. Celor care ranesc si celor care se tem sa sufere. Pentru ca acestia sunt 2 oameni care cred in surprizele placute ale vietii si in bogatia ei. Si care pur si simplu, nu renunta. Sa spere, sa se straduie, sa supravietuiasca. Mai sunt multi ca ei, pe cuvant ca mai sunt. Mai ascunsi, mai deghizati, Mai nepriceputi sau neinteresati in a se arata. Dar multi, zau asa :)
Scrisul e un cadou, spunea Aharon. Scoti la iveala ceva foarte fragil si luminos care tine de tine, de interioritatea ta, frantura care e cea mai apropiata de copilaria din tine. Printr-un procedeu dureros, al amintirii si al stradaniei de a gasi enunturile si descrierile cele mai reale. Dintr-o nevoie dureroasa si sacaitoare de a da toate aceste ganduri si senzatii afara, prin cuvinte.
